Nici atunci,
Sub stigmatul unor nuanţe opace
De simţire,
În nevoia oarbă de a te mai uita,
N-a fost o clipă-n care
Ochii mi s-au încleştat
Şi să te-inund,
Încet,
În mine.
Nici mai târziu,
Când timpul mi se aşeză la piept,
Şi-n mângâieri de resemnare,
M-au încercat asfixieri ,
N-a fost o clipă-n care
Vânjoasa patimă
S-aprindă lampe sfâşiate,
De venin,
În mine.
Sub stigmatul unor nuanţe opace
De simţire,
În nevoia oarbă de a te mai uita,
N-a fost o clipă-n care
Ochii mi s-au încleştat
Şi să te-inund,
Încet,
În mine.
Nici mai târziu,
Când timpul mi se aşeză la piept,
Şi-n mângâieri de resemnare,
M-au încercat asfixieri ,
N-a fost o clipă-n care
Vânjoasa patimă
S-aprindă lampe sfâşiate,
De venin,
În mine.

Timpul nu diminuează suferința. Ne adaptăm la suferința constantă. Ne dezvoltăm un mic antidot, crește imunitatea față de suferințe similare. Durerea rămâne aceeași... Am să învăț cea mai frumoasă poezie a ta, pe de rost : ))
RăspundețiȘtergereE frumos ce spui. ( mai ales in ultima parte,hi,hi!) In prima parte, ma mai gandesc. Inca n-am stors timpului toata seva necesara ca sa stiu cu certitudine. ;)
ȘtergereSublim,da! Ai ceva aparte. Îmi place :)
RăspundețiȘtergereMa bucur nespus. Iti multumesc din suflet, poeta Sabina! ;-)
Ștergere