Mă-ntreb.
Când timpul a lăsat să-mi ies
Cu sufletul afară,
Şi cerul,
Şi binecuvântatul ochi
A cunoscut venirea pământească;
Mă-ntreb.
Eu înainte,
Searbădă,
Şi pală foarte,
Curgeam tot în anostul
Cuib de moarte?
Bătu o clapă.
Şi se lăsă lumina slabă.
S-a dezgheţat de sub pământ
Cu aripi,
O umbră devenind;
Descâlcindu-se-n plămâni,
Născu suspinul,
Nici palid,
Nici ferice,
Străfulgerând în pieptul său,
Vibrând - un rob împins din ruinele onirice.
Atunci, Celui ce dirijă
Ceasul,
Fu degrabă-mpins
Spre unde-o rază se hrănea
Şi se născu apusul;
Mă-ntreb.
Când tot se lasă stins,
În şoapta celui ce se văită.
Când totul prinde gust
Şi totu-i frică,
Şi nu mai este cer,
Iar glasul meu inert
Nu se mai mişcă,
Şi pâlpâirea-i oarbă,
Şi petele-mi îngheaţă,
Curgeam tot în anostul
Cuib de viaţă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu